Cam așa ne-a întâmpinat profesoara de limba latină, totodată și diriginta noastră, în clasa a IX-a. Era Anul Domnului 1995, latină studiasem mult prea puțin într-a șaptea, nefiind o materie congruentă cu interesele unor copii de 14 ani, scăpați relativ recent de statul la cozi nesfârșite, la nesfârșit.

Despre dirigă știam doar că este și operatoarea unui mic ABC din cadrul liceului, unde tot ea vindea diverse produse indispensabile unor adolescenți deja obișnuiți cu sucuri la dozator sau la go și nesănătos de gustoși: covrigei, gumă, sucuri, pufuleți, pufarine, ba chiar și hârtie igienică, pixuri sau, preferatele mele, batoanele de ciocolată. De unde știam? Păi fratele meu tocmai ce absolvise același liceu, având-o ca dirigintă tot pe doamna afaceristă.

Dar divaghez intenționat. Ce voiam să vă spun: ce credeți că am răspuns eu, deșteptu’ lu’ pește prăjit, când a întrebat clasa dacă știm ce înseamnă formula de salut susnumită? „Puer” aveam și eu habar ce înseamnă, că tocmai trecusem prin pubertatea care produce acele schimbări corporale prin care te definesc copiii răutăcioși. Așa că, îndrăzneț din fire, cum am fost mereu la școală, în mod opus vieții sociale din afara ei, am ridicat două degete rășchiate și am spus: salvați-vă, copii!

Toată clasa a început să râdă zgomotos, dirigă le-a ținut isonul și așa mi-am asumat rolul de clovn al clasei, scoțând perle pe bandă rulantă tot restul vieții mele de elev preuniversitar. Inclusiv la bacalaureat, la proba de limba română oral, unde mi-a picat „Maitreyi”, romanul lui Mircea Eliade, iar eu, voind să sparg gheața cu o glumă, am început: Maitreyi este un roman foarte ușor de citit și înțeles de oricine. M-a costat un punct, pentru că comisia nu avea chef de glume, dar măcar mi-am făcut damblaua.

Voi? Aveți peripeții școlare notabile, în catalog sau în memorie?