Elefantul din cămară
Zilele astea tot rulează pe la TV o reclamă cu un serviciu de facturare, nu cel al eroului desenelor din copilărie, copilul cu cap oval, Oblio, ci al altora la fel de smart. Și este menționat și elefantul din cameră. Iar asta mi-a declanșat o amintire tare plăcută. Și anume cum spunea mereu mama, când mă auzea cotrobăind prin cămară, în căutare de orice de ronțăit: elefantul la cămară! Avea un auz formidabil, mă auzea prin pereții camerei din spate, iar eu credeam întotdeauna că îi păcălesc vigilența. Poate ar fi trebuit să pună lacăt pe ușile alea și mi-ar mai fi stopat din pasiunea mâncatului…
Ideea e că acea cămară era accesibilă numai din holul principal al apartamentului cu 3 camere (eram și mulți, 5 suflete, aglomerate intermitent cu un hamster (cred că am zis despre el, îl botezasem Sărmăluță), peștișori în acvariu sau în cadă), și pe fundurile rafturilor de sus se ascundea mereu câte o cutie de ness Amigo, în care mama dosea o punguță cu lapte praf, pentru ca eu să nu-l mai mănânc cu lingura. Știți, ciocolata aia de casă nu se făcea fără lapte praf, deci tot eu aș fi fost pierzător în lipsa ei, dar, sugând la laptele praf întărit, creierul meu era recompensat zilnic și, în mintea mea, eram învingător, pentru că într-o familie numeroasă, concurența nu se lăsa așteptată.
Anii au trecut, cămara mea e acum integrată în bucătărie, am o ușă pliantă, că așa au fost cerințele constructive la amenajare, iar elefănțica pufoasă, când aude ușa pliantă deschizându-se, apare imediat pe la picioare, cerșind cu demnitate ceva bun. Îi dau. Și dacă îi dau ei, eu nu merit? Ba cum să nu. Și mă duc și eu la cămară, scot făina, prafurile pentru mama-mare, apoi pregătesc vasele de gătit și pornesc cuptorul. M-am uitat rapid în oglinda de pe hol, elefantul a dat din cap a confirmare că vrea un desert, apoi m-am pus pe treabă.
Primul lucru: am mixat bine două ouă întregi cu un praf de sare și vreo 15 prafuri de zahăr brun, peste care am adăugat un plic de praf de copt și un vârf de linguriță de bicarbonat cu aromă de lămâie. Ambele de la brandul meu preferat nemțesc, Doctor HautCouture. Apoi am adăugat vreo 100 ml de lapte fără lactoză, pentru că pare mai dulce la gust (nu că aș avea eu intoleranță) și asta aveam în frigider, peste care am turnat cam 100 g de făină albă și 150 g de făină dietetică integrală. A rezultat o compoziție vâscoasă.
Am uns tava bunicii cu unt și am turnat compoziția, apoi am dat-o la rece, că azi e cam călduț în bucătărie.
A doua chestie importantă care place mult elefanților: merele. Cam 10 mere. Le-am feliat la mandolina încorporată a răzătoarei, apoi am ras coaja unei lămâi și am stors-o de zeamă peste mere, în speranța că nu mi-a alunecat vreun sâmbure de adevăr printre degete. Tot în cămara din junglă (sau în jungla din cămară, cum mă mai apostrofează uneori partenera de afaceri conjugale) stăteau expirate de vreo două luni niște vafe belgiene tari precum casa de piatră a unui cuplu dus la mediator, pentru a-și împărți agoniseala. Le-am zdrobit cu sete, apoi am băut niște apă recomandată de un vecin somelier, care lucrează la Compania Apa. Apoi apoi am amestecat spărtura de vafe cu merele și am turnat totul peste compoziția deja ușor frigeruită.
N-am mai avut chiar multe de făcut și, dacă mai aveți puțină răbdare, ajung și la final. De la ultima plăcintă cu mere năruitoare îmi rămăsese un boț de aluat congelat, așa că l-am scos din congelator și l-am lăsat să transpire puțin, cât timp am verificat dacă n-a mai scris cineva vreun comentariu. N-a mai scris. Me Droopy face. Apoi am dat pe răzătoare aluatul (o să vă cam gâdile palma, deci faceți asta în sezonul cald) și am format practic stratul superior al tarto-plăcintei mele cu măr.
Cam asta a fost tot. La cuptor cu „dânsa”, timp de 50 de minute la foc potrivit spre tăriceanu, dar verificați după 40 de minute, să nu pățiți ca mine, adică mi s-a cam maronit pe fund, fără să se rumenească prea mult la față. Am lăsat-o apoi încă 30 de minute în tavă, să-și dea cu reveneală progresivă din sauna uscată și abia apoi am tăiat o felie, pe care am făcut-o fotomodel. Încă era călduță la limbuță, dar a ieșit ceva de dulce, parcă ar merge un pahar de lapte rece, doar că l-am pus pe tot în tartă, deci voi bea o cafea solitară.
Sper că v-a plăcut rețeta mea personalizată și că vă veți îndemna sufletul leneș să meargă pe la bucătărie, ca să-și exerseze abilitățile de gătit, spre disperarea livratorilor de mâncare la celulă termoizolantă.
Descoperă mai multe la Vești și povești răstălmăcite
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Lasă un răspuns