Tot am vrut să scriu despre asta, dar am uitat. Deh, bătrânețea. Noroc că i-am văzut iar pe cei 2 bătrânei în cauză. În jur de 80 de ani. Fiecare.

Prima dată, au apărut la braț în fața scării blocului, oprindu-se pentru o pauză, devenită apoi popas regulat. El căra un scăunel pliabil din plastic, pentru ca ea să se poate așeza și odihni timp de câteva minute. Cât timp băbuța și-a tras sufletul, el a așteptat cuminte lângă ea, în picioare. Mă pregăteam să ies din casă, dar n-am apucat să îi prind. Așa, cu pas de țestoasă maiestuoasă, s-au făcut nevăzuți.

După vreo săptămână, însă, dau nas în nas cu ei, ieșind de după un gard viu, după ce se odihniseră la umbra unui nuc. Nu m-am putut abține, așa că i-am abordat: să știți că sunt impresionat de cum aveți grijă de soția dumneavoastră! Vă mulțumesc, dragă domnule, dar doamna nu este soția mea, ci o vecină, o bună prietenă. Amândoi suntem văduvi, așa că numai bine ne ajutăm reciproc, facem mișcare împreună și mai omorâm timpul, până nu ne omoară el pe noi.

Am dat din cap aprobator și le-am urat multă sănătate, pentru că se vedea că le era greu să stea în picioare. De atunci, am continuat să îi văd cu regularitate și mă rezum la a-i saluta, dar nu ezit să afirm că mi-ar plăcea să ajung, în cel mai rău caz, ca ei. Nu singur, nu imobilizat la pat sau într-un cămin de vârstnici.

Acum, că scriu asta, mi-am adus aminte și de cuplul de bătrâni întâlnit acum 25 de ani pe faleza din Mangalia. Ambii îmbrăcați la 4 ace, în ținută azurie de ambele părți, se plimbau agale, iar ochii lor emanau o calmitate și o fericire de invidiat.

Știu că acest text nu este în tonul umoristic așteptat pentru a începe o nouă săptămână, dar moartea nu se ghidează după calendar. Recent, am aflat că o prietenă nu cu mult mai în vârstă ca mine mai are doar câteva luni de trăit. Oricât de cinic ar suna, cred că își așteaptă sfârșitul cu inima împăcată, pentru că ultimele decenii și le-a petrecut mai mult prin perfuzii, operații și cabinete medicale. Iar angajatorul face tot posibilul să o concedieze pe cale amiabilă, înainte de marea trecere. Și îmi urcă sângele în cap.

Dar îmi este și frică, îmi este foarte frică. Nu de intrarea mea în inexistență, ci a celor dragi.  Nu vreau să fiu eu acela care rămâne singur la urmă, dar, cum nu putem alege cum să plecăm dincolo, măcar să alegem cum să ne petrecem timpul rămas. Iubiți și trăiți, trăiți și nu regretați, încercați, experimentați și nu încetați să visați!