Nu știu dacă voi, odată ajunși acasă, încercați să reproduceți satellite dish-urile experimentate în concediu, în restaurante de fițe prin beciuri întunecate și 3 stele verzi, după ce dai cu capul la intrare. 

Eu, unul, încerc. Clar că nu reușesc mereu, fiind doar în capul meu sous chef, în rest, mintea mea fiind mereu sous vide, în căutare de idei ca un fumător în căutare de oxigen în lift. 

Mno, dacă tot m-au răvășit niște ravioli prin Italia, de nici n-am mai apucat să fac poze, așa de bine au alunecat pe gât, pe nemestecate, m-am gândit să îmi încerc mâna. Cât de greu e să fac un sos, dacă pastele proaspăt umplute la pungă sunt deja cumpărate?

 N-a fost greu: praz, ceapă și usturoi călite vreo 10 minute în foarte puțin ulei de măsline cu 50 g de unt, apoi am adăugat 300 ml de smântână de gătit și 150 ml de suc de roșii. Nu am mai pus un cub de zahăr, pentru că smântâna e oricum dulce. 

Între timp am fiert pastele cu duhul blândeții, 5 minute cu tot cu așteptat să dea în clocot. În apă am aruncat în scârbă niște sare grunjoasă. Atenție: nu se pune ulei, pentru că nu ajută la nimic, grăsimea doar se ridică la suprafață. Ce chestie: la fel pățesc și eu la mare și mă tot mir de ce slăbănogii din jur nu sunt în stare să facă nici pluta. 

 Folosind o spumieră, am scos cu grijă pătrățele bronzate la vedere și le-am învelit cu grijă în sos, așa cum ai face-o cu partenera ta, când vezi noaptea că are spatele gol și nu vrei să răcească. 

 Acum trebuia să am o ultimă poză cu pastele în farfurie, presărate cu Grana Padano. Cum mi se întâmplă rar, dar se întâmplă și la case mai mari, darămite la apartamente cu bucătării mici, cumva am șters poza, așa că am instruit AI-ul să îmi genereze ceva apetisant, folosind materialul clientului. Nici mamma lui Gino D’Acampo nu s-ar fi descurcat mai bine în bucătăria ei din Napoli sau Procida, nu mai rețin exact unde a viețuit. Dar vă asigur că au arătat aproape la fel și au fost niște ravioloncei gustoși. Să tot am parte de așa paste.