How I met my children’s mother
Așa, privind în urmă cu foarte puține regrete, vă zic sincer că nu știu când au trecut anii, dar luna asta tocmai s-au împlinit 25 de ani de când simpla colegialitate a devenit parteneriat certificat, ștampilat cu nume de cârnat.
Să-mi trag palme! Multe. Un sfert de veac de înțelegere din priviri, nu din loviri. Bine, contrări pe diferende de opinie au mai fost, dar nu s-a făcut uz de sucitor și nici nu s-a ajuns la degajări de coșuri de gunoi, gen Chefi la cutzite. Ca să nu uit, am un sfat pentru amatori de mariaj: dacă cumva ea greșește, cereți-vă rapid iertare și faceți rost pronto de un produs de patiserie proaspăt, cu multe calorii. Vă va schimba viața! În bine. Cu plăcere!
Pe scurt, pentru că altfel ar trebui să scriu o trilogie cu hobbiți, totul a început cu yours, truly, care a salutat în gară, cum îi era felul, fără să aștepte un răspuns, iar apoi s-a oferit să ajute la cărat bagajul mult prea greu pentru o furnicuță (borcane și sticle goale, după cum am aflat cu alte multe ocazii, aduse acasă de făptura îngerească pentru refill).
Faza nasoală e că fata a acceptat, așa că n-am avut încotro și m-am înhămat de unul singur. Am condus-o sleit de puteri până în fața blocului, unde o aștepta nimeni alta decât viitorul meu socru, care a preluat greutatea din mâinile mele cu o ușurință demnă de Arnold. Părea un om obișnuit cu greutățile vieții, cu munca în combinat, dar și pe câmp, nu ca mine, o gladiolă de oraș crescută în puf de canapea, mare la stat, dar una-două la coadă la micii din Obor.
Rupt de mâini, transpirat, dar galant ca un preș moale, am refuzat invitația de a urca să beau un pahar cu apă. De la balcon mă privea ochiul ager al unei „vecine” și n-am vrut să ofer motive de șuetă cu un comportament desuet, sărutându-i mâna în fața scării, așadar m-am depărtat cu spatele și am dat rapid colțul. Vecina aveam apoi să aflu că era tocmai mama doamnei viitoare soții, nu doar o locatară curioasă. Soarta îmi fusese deja pecetluită. Soacra îmi văzuse potențialul.
Trece weekendul studențesc în vizită la părinți pentru spălat haine și reaprovizionat cu zacuscă, murături, cârnați în untură și, cum altceva, bani de trai pe vătrai și mă duc spre gară mai dornic ca un răcan la întoarcerea din permisie. Pe peron, așteptând același tren, ce îmi văd mie ochii? Domnișoara ajutată la bagaj, lângă tatăl ei forțos. Am vrut să mă fofilez, recunosc, pentru că nu-mi mai prea ardea mie de cărat încă două genți uriașe, eu fiind deja cu un rucsac de 60 de litri în spate, dar, fiind tricoul meu roșu burgundy m-a dat de gol în noianul de haine negre, m-am apropiat și iar m-a împins nevoia să mă ofer de unul singur să „ajut” la transport, ca să nu-mi fac de râs statura de mare culturist amator.
Mare greșeală! Deși se inventaseră cutiile de plastic și castroanele din melamină cu capac, familia ei nu auzise de așa ceva și toate produsele alimentare erau ambalate, cum altfel, în borcane și sticle grele, special parcă puse ca să-mi frângă mie voința și cârca. Plus câteva kilograme de cartofi, o garniță cu carne în untură și o putinică cu brânză puturoasă, ba chiar și un cofraj cu 30 de ouă de țară. Nici acum nu pot să-mi dau seama cum și-au putut ai ei închipui că o tânără studentă ar putea căra toate astea singură de la tren până la taxi, că de autobuz nu se punea problema la ora târzie a sosirii.
Naiv am fost: ajunși la destinație, ne-am îndreptat cu viteza melcului care umblă în pantofi de ciment spre stația de taxiuri dar, până am ajuns cu tot calabalâcul la ele, și-au găsit rapid mușterii și am rămas cu buzele umflate. Și cu o venă umflată, deși nu parcursesem nici 300 de metri.
Am încercat eu să chem un taxi prin apel de 3 secunde de pe cartela mea Kamarad de la Connex, dar totul era ocupat, așa că după 15 minute de așteptare m-am lăsat păgubaș. Era și târziu, nu puteam să las o fată singură-n noapte, fără iluzii deșarte, așa că, ghidat de ea și teleghidat de greutatea celor 2 genți plus rucsacul meu, am luat-o la pas. La deal! Am avut nevoie de peste 6 opriri pentru dezmorțit brațele și spatele și am parcurs cei circa 3 kilometri într-o oră și ceva. M-am ținut tare pe poziție să nu mă plâng de dureri și cred că asta a contat mai apoi.
Ei bine, cam așa am cunoscut-o eu pe mama copiilor mei. Aș putea spune că, dacă aș fi ales să o împing din tren în mers și aș fi fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, azi aș fi fost un om liber :). Dar nu voi spune asta, ci, în schimb, îmi voi declara din nou dragostea neprețuită și nesfârșită, în onlain. Luați-o ca pe o reînnoire a jurămintelor, dacă vreți.
Alte detalii și picanterii nu veți mai scoate de la mine, pentru că am suferit destul, dar, dacă aveți și voi ceva de spus în această privință, feel free to write. Mi-ar plăcea să ascult istorisiri de la tovarăși de suferință, colege de celulă cu măritișul, hoți de inimi matrimoniale etc. Ați înțeles voi ideea.
Descoperă mai multe la Vești și povești răstălmăcite
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Lasă un răspuns