Relația mea intimă cu cafeaua a început din pântec. Mi-a fost sortit să beau cafea, așa cum ce naște din fumători, tutun consumă. Prima oară am gustat în copilărie, câte o picătură chinezească pe limbă. Nu o să mint, aroma mă atrăgea mai ceva ca pe moșul Jacobs cu al lui jingle „Cafeaua Jacobs dă savoare oricărui răsărit de soare”, dar gustul puternic și amărui al berii băute pe ascuns mi-a surâs mai mult. Totuși, știam când mama cumpăra alt sortiment de boabe sau dacă luase gata măcinată o cafea proastă de la buticarul cu un ochi de sticlă și îl imitam pe actorul din reclama Tchibo care nimerea alt apartament, din greșeală: „hmm, ai schimbat cafeaua”!

Cu timpul, în liceu, cana de cafea la filtru din Germania (filtrul, cafeaua tot aceeași poșircă no-name) de 0.25 l a devenit companionul meu favorit la five o’clock. In the morning, a quickie one, apoi a morning coffee.

A venit prima sesiune ca student, mi-am propus să îngraș porcul în ajun, așa că am mâncat un tiramisu reinterpretat: mămăligă, strat de gem de prune, mămăligă și frișcă la tub. Apoi am spălat totul cu un borcan de zacuscă venită cu sacoșa de la maică-mea, plasa-i grea, de n-o ridic de jos, dar noroc că e cu mine și Alin, când nu mai pot eu, mai pot un pic.

La primul examen am luat 4 pixuri, un minitermos de 2 l de cafea proaspăt făcută cu 2 zile înainte de colegul din camera alăturată, care avea un miros ciudat, probabil fusese zugrăvită recent. 

Licența am sărbătorit-o, cum altfel, cu o cafea tare. Tare proastă. Ce, voi nu mai țineți minte prima licență de Windows? Era un 98 Lite, primită cadou odată cu pentiumul I de la patronul unui internet care își schimbase parcul auto cu niște pentiumuri II rachetă nord-koreeană. Placa video avea răcire cu apă, răsturnase careva o sticlă pe unitate și ecranul mai clipocea, dar nimic deranjant, la banii ăia.  

Am absolvit facultatea de orice vină pentru foaia matricolă cu credite mai puține, eu știam de cel puțin încă unul la Bancpost. Secretara tinerică, fericită că scăpase ieftin (îi cerusem doar numărul de telefon al decanului de vârstă), mi-a arătat țiplele de plastic cu diplomele altor studente, pline de coșuri. Cadou.  

Ani mai târziu, în urma unei vizite la Expo CaFăina, eveniment dedicat pasionaților cu hipertensiune, am introdus talonul mașinii în urna de concurs și am fost ales singurul câștigător al unui kit de barista profesional realizat artizanal de însuși maestrul Căldărar din cupru vopsit: ibric vintage cu linguriță în formă de picătură de fludor. Țin minte și acum că s-a crăpat de ziuă în seara când s-a făcut praf ibricul, probabil imitație. 

Acum am o oareșce stare grizonantă și îmi permit să spun că sunt un bărbat preventiv, cu ocazia ultimului târg de cafea din auchanul pacific a ieșit un espresso mic, mi-am refăcut stocul cu vreo 10 kg de boabe cu pui, rață, cambulă și somon pentru pisică și cu 4 kg de cafea boabe Milano style, preferata mea, iar pentru concediile pe opulență în apartamente cu scor satisfăcător, fără posibilități de preparare a cafelei, i-am făcut cadou soției o mașină mică, roșie ca focul, să-mi surâdă cândva norocul. Cilindree de oraș, motor încapsulat. 

Doar că nu mi-am închipuit că vechiul expressor Beko va fi după 3 ani cum e turcul, și infuzorul. Deja se uită cu niște aere de inferioritate la nou-venitul pus pe dulap, care așteaptă următoarea escapadă, și parcă m-ar coafa unul nou, care știe meserie și nu îmi dă permanent pe afară zațul mucegăit.

Deci, Tchibo, cum facem?