Cartier liniștit, vecini vizavi la distanță apreciabilă cam la 50 de metri. Am luat jackpotul cel mare, nu avem nici prea mulți bani de băgat în renovare, vecinii nu ascultă muzică noaptea la maximum, eu nu dau găuri ca să montez polițe ziua. 

Din interacțiunile avute, persoanele întâlnite prin zonă sunt amabile. Până și omul străzii, care scormonește în pubele cum caut eu râme pentru pescuit în gunoiul de grajd, s-a oferit să-mi dea un leu, când a văzut conținutul pungii de gunoi aruncate. Am refuzat politicos și i-am promis că data viitoare nu îi mai aduc oase de pui supte de măduvă.

Și vine, vine primăvara, albinuțele sunt ocupate cu florile, ușa de alături se tot închide și deschide, oameni în uniformă cară mobilă, ghivece cu flori, lămpi circulare, fotolii din piele sintetică, 2 paturi extravagante, blat de bucătărie fără amprente. Tot tacâmul pentru o amenajare de calitate. Întreb adminul de asociație, nu primesc niciun feedback de la moșul surd, era și el proprietar cu chiriași.

Ziua 2: pe ușa apartamentului, vecinul lipește cu silicon plăcuța cu numele: familia Călărețu. Facem schimb de dizabilități, aflu că el e noul proprietar, nu chiriaș. Doi soți să tot aibă 35-40 de ani, fără copii (ce bine, fără tropăituri și roți de mașinuțe pe parchet!), soția trupeșă ca mama lui Stifler iese la ușă, îmi oferă o dulciurică de casă nouă, cum se obișnuiește când te muți. Îmi pare bine, eu sunt Silvia, soțul e Robert. Hai că am scăpat, nu pare a fi maneliști de ziua a șaptea.

Ziua 3. Vineri. Eu duc gunoiul promis jurnalistului de pubelă, mă intersectez cu vecinul, însoțit de 3 bărbați care nu îmi spuneau nimic, la prima vedere. Nici nu mi-au răspuns la salut. Treaba lor, pe mine nu mă doare gura să o deschid când intră necunoscuți în scară. Se face ora 19:00 și mi se pare că aud pocnituri de bici, focuri de armă. Din peretele vecin răzbate un nechezat subtil. Ce dreaq, se uită ăștia la vreun western. Patul meu e lipit de perete, n-am cum să nu aud fornăiturile din televizor. În rest, să zicem că glasurile erau pe sonor acceptabil. Aștept 10 minute, sfertul academic. Filmul artistic continuă, fără reclame. Nevastă, eu mă duc să le spun că e bloc comunist, se aude mai tare ca filmul nostru. Bat la ușă de 2 ori, sun la sonerie scurt și îmi deschide Robert cu telefonul în suport telescopic, iar prin ușa întredeschisă îl văd pe unul dintre indivizii anteriori călare pe nevastă-sa, în plin act sexual, strigând: dii, Silvia!

Vând apartament la preț de strigare. Eu mă mut la marmacie, că tot am trecut cu bine peste Valentin. De două ori, că am dat și cu spatele. Wink-wink!