În buletin îl chema B. Stan, dar lingăul din el merită un nume mai elocvent, drept pentru care îi voi spune Stanley Buttkiss.

Pe Stanley l-am cunoscut încă din prima zi de muncă, eu tocmai mă angajasem cu fracțiune de normă întreagă ca responsabil de conținut la editura „Polinglobus” (mai exact, primul meu job ever, fiind încă student, presupunea să îmi scriu propriile texte de marketing în 3 limbi: română, engleză și germană, în funcție de subiectul băgat pe gât la înaintare de către clienții firmei), iar el era deja managerul proaspăt înființatului departament de campanii online, internetul fiind, pe atunci, mai rar ca un fir de păr din capul lui Kojak. Și era sectant, ceva pocăit de ziua șeptelului. 

Îi plăcea să se prefacă că e român născut în Texas și vorbea românește cu un accent haios, menționând des și cu evlavie numele lui Jesus. Nu v-am zis de la început, pentru că nu e frumos să râzi de oamenii care cred în baliverne, dar e atât de sănătos, încât vă încurajez să o faceți cât mai des. Și să le spuneți proștilor că sunt proști, altfel li se suie la cap succesul pe „rețetele” sociale și te trezești cu un primar ca cei pe care i-am tot avut, indiferent de traseul politic mână-picior-fund pupat.

La început, m-a păcălit, inițiindu-mă în tainele companiei (că doar nu l-a costat nimic), arătându-mi trucurile murdare: cum să păcălesc mașina de cafea să îmi dea mai multe cafele decât numărul permis pe baza cipului de angajat (model nemțesc, nu auzise nimeni de așa ceva până atunci), golind recipientul de zaț înainte să pâlpâie pe ecran simbolul aferent, sau cum să resetez contorul de pagini trimise la imprimanta color fără să observe colegul de la Supplies (scoțând tonerul din locaș și reintroducându-l la loc, tehnologia fratelui Brother să trăiască). Rookie mistake, știu, dar eram tânăr și liniștit, nu voiam să dau de bănuit.

N-am suspectat nimic la început, pentru că, prin natura activității, nu prea colaboram cu colegii de birou, în afară de cărat bidoanele de apă, fiind singurul student cu spate tânăr, ceilalți, cu spatele asigurat, se fofilau cu treabă până vedeau bidonul montat în aparat, apoi se înființau cu sticlele la refill. Stanley era atât de însetat, că mai ducea 2 litri și acasă, să aibă de udat floricica mai tânără cu 2 ani ca el, clienta fidelă a saloanelor de bronzat și rejuvenat ridurile. Pe ea o chema Marcela, dar cred că i se potrivește mai bine Karen Șaten. Și venea  des să-și bea cafeaua cu noi. Nu știu cum Yahoo Messenger se făcea, dar mai ales când era vreo aniversare în firmă și păgubitul sărbătoritul făcea cinste cu niște pizza, hop și ea. 

Au trecut vreo 3 luni, a venit momentul când ar fi trebuit să îmi fie renegociat salariul promis, pe care nu-l primisem încă. Cu eforturi supraomenești, pe care numai un necunoscut le face pentru tine și lipsit de interes, Stanley reușise în secret să îi convingă pe ăștia să nu îmi înregistreze contractul de muncă, iar eu credeam deja că după revelion și sesiune eram, chipurile, angajat cu drepturi depline. Iar banii care mi se cuveneau fuseseră investiți cu cap într-un leasing nou. Cum am aflat? Karen Șaten a scăpat porumbelul la telefon, într-o pauză de masă vopsit șuvițe, neștiind că eu am urechile lungi de foame și o aud chiar și cu stomacul oprit. Am rămas prost.

Fusesem dus de nas ca un măgar cu morcovul deasupra capului. Eram într-o trilemă: să îmi dau demisia, să mai stau, că poate-poate sau să mă sfătuiesc cu părinții? Am ales a patra variantă, cea mai la îndemână pentru un tânăr imberb. Puțină răbdare, vă zic puțin mai jos.

Mai trec câteva zile și vine directorul la mine, mă ia deoparte, zicându-mi că îi place cum lucrez, dar că nu sunt bani pentru toată lumea și că sunt oricum cel mai nou, e timp destul, tu ești student, te mulțumești cu puțin, mănânci sex pe pâine și vorbim peste 6 luni. Și îmi face cu ochiul, gen: lasă că știu eu cum e studenția, vine banu’ de la tata. Ba nu venea, că eram în familie 3 iezi studenți-masteranzi sud-africani, eu eram mezinul și strugurii țâța-caprei care ajungeau la mine erau mai mereu acri și plini de afide. Vă sună cunoscut?

Eu deja începusem să urmăresc printre rânduri cârtițele din editură cum se sapă reciproc și aflasem că Stanley abia absolvise liceul economic, dar când ești băiatul lui tata, director de regională CFR, nu ești împiegat de mișcarea plicurilor de bani dintr-un buzunar în altul, ba dimpotrivă, te lași dus cu valul spre vârful unei ierarhii. Ceea ce el și făcea cu consecvență și era chiar bun la asta.

Carevasăzică, eu eram plătit în cafele și bătut pe umeri zilnic, de nici mătreața nu mai avea timp să se așeze, iar Buttkiss primise ultimul model de Dacie Solenza, Scala. Eu mă întrețineam din bursa de merit și din tort de mămăligă cu gem de prune, el, din meritocrație. Iubita lui se hrănea din avutul companiei, iar eu nici măcar un tichet de masă nu văzusem.

N-am stat mai stat cu mâinile în sân, deși, vă zic, la facultate era greu, cu atâtea colege, viitoare profesoare de limbi străine.

Ce credeți că a făcut omul mare și fără  minte (aveam, totuși, 20 de ani), sătul de muncit fără bani? Am făcut rost de un căcuț de câine uscat (căcuțul, nu câinele), apoi am așteptat să rămân singur prin birouri, mi-am luat dosarul din dulapul cu actele angajaților, am pus dejecția canină pe platoul de sticlă al cuptorului cu microunde, am dat cuptorul la putere maximă timp de 30 de minute și am plecat fără să mă mai uit în urmă. I shit U not.

Nu am rămas aproape ca să văd reacția „colegilor”, dar, la scurt timp, printre profesorii din catedra de litere a circulat știrea că respectiva editură s-a închis subit. Fusesem răzbunat. De atunci, nu am mai lucrat o zi la negru, pe promisiuni. 

Ce ziceți, am procedat corect sau am fost un mare nesimțit și ar fi trebuit să dau socoteală pentru acest act de mare eroism tâmpit?