Lillehammer. 1994. Tocmai începuse olimpiada de iarnă și mă uitam la toate sporturile mai ceva ca țacanii în gura lui Shelly. Ba mai și practicam bobul improvizat pe dealuri, din cutii de carton înfoliate. Din păcate, un individ plin de bravură auzise el de skeleton înainte ca proba să fie inclusă în mod oficial în olimpiadă și a vrut să încerce, s-a dat cu capul în față pe sanie, cu mâinile întinse pe lângă corp, a nimerit un dâmb în care i s-a înfipt sania și el s-a dus drept cu capul într-o bucată de cazemată. Fractură cervicală, comă și pomană. Măcar a nimerit ordinea corectă.  

La vremea aia, eu eram un elev relativ silitor, dar nu pierdeam nicio ocazie de a pierde timpul. Adolescent, TV color, cablu tras de la vecini, decodor HBO. Eurosport!!! Much amaze! Eram în rai uno, due, tre.

Făceam școală de după-masa și, în mod normal, îmi pregăteam conștiincios lecțiile timp de maximum 15 minute, apoi eram liber până spre prânz, cu castronul de popcorn în poală și cu ochii pe Xena sau Hercule. Doar eu cu mine și myself. 

Mă pun seara la culcare, cu gândul la o dimineață următoare de pomină: patinaj artistic. „Heat one”. Ce adolescent nu adoră arta? Mai ales bine făcută. Îmi pregătesc de cu seara ciorapul gros, din mohair roșu, că na, era iarnă și mi-era frig la picior în timpul probelor.

Dorm ca doamna cu bușteanul din Twin Peaks, dar dimineața devreme, în loc de glasul mieros al mamei în aromă de cafea la iBric: mai dormi, elefănțelule? mă trezesc într-un lac de grăsime topită, aud sirene de pompieri și simt miros de fum. Mă duc împleticit spre geam, nu mi-era bine deloc. Am crezut că inhalasem fum. Casa goală. Eu în pijama. Pe geam văd de unde se ridica fumul: lângă bloc era un chioșc amărât construit din ceva panouri MDF, cu acoperiș din lemn, de unde mai cumpăram uneori, zilnic, înghețată și sucuri fresh la dozator din portocală proaspăt concentrată cu zaharuri. OMG! Arde în flăcări. Chioșcul arăta ca torța olimpică a lui Snoopy la puterea a paișpea, ai mei cu alți vecini dădeau o mână de ajutor pompierilor, mie mi-era cam rău, și nu de înălțimea etajului 5.

Mă durea capul, mi-era frig, dar și cald, în același timp. Am îmbulinat-o, mă bucur eu în gând: azi stau acasă. Deja grupurile de mesagerie instant de pe holul blocului nu mai conteneau cu notificările de alertă de incendiu. Eu tremuram, m-am băgat înapoi în pat și am așteptat să vină mama. Diagnosticul ei de adult experimentat a venit ca un trăsnet: ia ridică bluza de pijama! Ai vărsat de vânt, băi copile, deja ți-au apărut 2 bubițe. În sfârșit, eram primul la ceva din toată școala, nu doar din clasă: pacientul zero (de la mine a luat boala, rând pe rând, cam tot ciclul gimnazial), pangolinul care mâncase guano din peștera de la Țaga.

Și așa a început pentru mine prima și ultima olimpiadă pe care am urmărit-o cap-coadă. Îmbrăcat tot în roșu, conform superstiției că așa mă fac bine mai repede. Mama nu va ști niciodată că, de îndată ce rămâneam singur, singurul articol de îmbrăcăminte de culoare roșie de pe mine era ciorapul de mohair. Și pătura din păr de cămilă. Plină de cremă mentolată. 

Cum nu exista internet și nimeni nu voia să intre în contact cu ciumatul, n-am avut nici lecții, dar o lecție tot am învățat: să nu rup pustulele pline cu lichid până nu se usucă și cad singure, că rămân semne pe piele pentru toată viața. Din fericire, acum, când îmi apar primele pete de bătrânețe a ficatului, numai de semnele alea nu-mi pasă. Și nici de faptul că arăt cam ridicol în bluză cu schelet numai piele și oase, mărimea XXL.