Parcă știe că vrea să scriu despre ea și a adoptat o mutră mai nefericită, ce nu reflectă frumusețea ei interioară.

Pisicii mele nu îi place deloc să fie luată sau să stea în brațe, de dormit pe pat în raza de mângâiere a mâinilor nici nu se pune problema. Doar la peste 1 metru distanță, pe colțul patului cel mai apropiat de ușă. Dacă mă întind să o smotocesc pe spate, se ridică, se scutură și pleacă imediat. Reușesc să o mai păcălesc să nu o tulească, dacă încep prin a o scărpina sub bărbie, dar nici manevra asta nu ține prea mult. Și are o blană așa de pufoasă și de moale! Măcar nu protestează când  vin și îmi bag fața cu totul în burtica ei și stau așa, preț de 5 secunde, ca un copil care își strânge fericit în brațe ursulețul de pluș. Nota bene! Toate astea sunt valabile ziua.

Noaptea, însă, zici că o altă pisică identică îi ia locul. Vine, uneori și de 3 ori pe noapte, și se pune pe pieptul meu, își freacă fața în nasul meu, pornește motorașul în 4 timpi din gât și stă așa pe pieptul meu, ca Sfinxul, iar eu, adormit pe jumătate, mai vorbesc cu ea, o mai mângâi, îi mai scarpin coada stufoasă. Alteori, dacă mă prinde că dorm pe o parte, se întinde lipită de pieptul și de gâtul meu și mă lasă să pun o mână printre lăbuțe și să adorm așa. E tare mișto senzația, vă spun. 

Se mai întâmplă să vină și să se culcușească în axila mea, cu capul pe brațul meu adipos și cu gheruțele apăsând ușor pe piele, nu prea tare, dar suficient ca să simt și să nu adorm chiar imediat. Dar nu am cum să mă supăr, îmi e dragă ca ochii din cap. 

Cum crescutul pisicii se face pe baza principiului diviziunii muncii, eu mă ocup cu dormitul, iar hrănitul ei a căzut în mod preponderent în sarcina soției, la ea vine și își bagă ușor gheruțele pe sub pilotă, în căutare de spate sau picior descoperit și dă alarma că îi e foame de șpagă la pliculeț și bobițele s-au cam evaporat din castron. Dacă e prea devreme, cum e acum sezonul, în jur de ora 05:30 fix și încă nu a răsărit soarele, mai are răbdare încă vreo jumătate de oră, cu indulgență pisicească, deci să zicem că e o felină înțelegătoare, dar la 6 fix se încheie armistițiul și își armează iar ghearele conflictuale pe rama patului. 

Bineînțeles că îmi cam sare și mie somnul, așa că, de multe ori, când soția îi dă de mâncare (un întreg ritual, nu merge să-i torni conținutul plicului și să pleci, trebuie să stai lângă ea, linguriță cu linguriță, pentru că preferă jeleul sau zeama, iar carnea rămâne la final și nu o mai prea vrea, decât dacă o păcălești că scoți din plic și lichid), mă trezesc și eu și încep să pregătesc micul-dejun pentru familie. Dar nu care cumva să trântesc vreo oală sau să foșnesc o pungă, că i s-a dus pofta de mâncare și în cel mult o oră își cere vocal drepturile. Așa animal mofturos nici catârul nu cred că e. 

De nu mi-ar fi ochii cârpiți de somn acum, aș mai scrie ce ființă minunată e Puggy a mea, dar cred că, în loc să mă apuc de treabă, mă întind la loc în pat. Avantajul work from home, să-i zicem. 

Las comentariile la liber, ca să mă trezească sunetul notificărilor, în caz că ațipesc. Sper ca asta să nu însemne prea multe ore.