V-am mai zis că, de la o vârstă încoace, mi-am pierdut nu doar părul și o parte din auz (fiind înlocuit cu un țiuit despre care am scris aici) ci și rușinea, temerea de a nu fi ridiculizat de cei din jur. Cum ar veni, nu îmi mai prea pasă ce crede lumea despre mine, pentru că eu nu trăiesc cu lumea, ci în bula mea, în colțul meu de internet (note to self: unde chiar am nevoie de încălzire în pardoseală, că cu așa circulație periferică proastă nu se mai poate la iarnă). 

Asta nu înseamnă că nu las mereu loc de bună-ziua, chiar dacă unii nu-mi răspund, pentru că poartă căștile pe cap, pe trotuar, pe bicicletă. În același timp. Așa, mi-am luat iar oful de pe suflet, nu că ar păsa cuiva, dar măcar mă simt eu mai bine.

Junii erau la aruncatul în țol, eu eram la duș. Voi nu știați până acum, dar eu cânt sub duș, îmi place să cred că am voce, baia rezonează cu timbrul meu vocal și parcă chiar sună mai bine, mai ales dacă am urechile pline de spumă. Mă sparg în figuri, mai gesticulez, mă simt bine în Lenor, ca pe scenă un tenor. Sau ca unchiul lui Kevin din Singur Acasă. Cam așa:

Doar că nu mă pun în pielea vecinilor, poate vor și ei să se odihnească, nu să audă cum rage un bizon în rut. Noroc că nu mă ține mult. Dușul, nu rutul, ăla e recurent.

Și cum îmi încasam eu porția zilnică de săpuneală, frecând prin crevase, cute, bucifalduri, pliuri și mai jos, fredonându-l pe Freddy Mercury, când mă uit spre picioare, văd că tocmai se produsese o minune: curgând pe trupu-mi de moaște zbârcite, apa de la duș se transformase în vin rose. M-am verificat rapid: buricul nu era găurit, excrescențele de pe gât erau intacte, alunița de pe cap era la fel de pufoasă la atingere, iar în spatele meu nu era niciun pușcăriaș dornic de socializare. 

Săpunul solid, însă, ultima bucată de săpun cu scorțișoară și cacao, cumpărată la calup online, în pandemie, de la Savonia, tocmai din Gheorgheni, era cam ruginiu la față. În timpul ăsta, exsangvinarea mea se tot extindea și se ducea pe apa duminicii.

Vă dați seama că eram destul de contrariat, nu mă durea nimic, nu mă lovisem cu bună știință, nu mă autoflagelasem ca un călugăr franciscan în butoiul de păcate. 

Am refăcut rapid în minte trasabilitatea frecatului: pectorali, axile, coapse… apoi am dus mâna instinctiv în zona intercopsală și degetele mi-au cuprins în mod delicat tolba cu amintiri reproductive. Senzorii mei digitali integrați în degete au simțit imediat o diferență de temperatură și așa am depistat scurgerea. Mândria mea și a oricărui cerb lopătar, comoara de armăsar pursânge era acum plină de sânge. Amestecat cu spumă de scorțișoară. 

Ce se întâmplase: în săpunul bio-eco-natural cu ecoscorțișoară scăpase cumva o bioașchie, care s-a nimerit să se intersecteze cu o mică venă situată fix pe…punguța cu 2 ouă, producându-se o lacerație mică, dar suficient de vascularizată. Imaginați-vă, sau mai bine nu vă imaginați, cum am ieșit din duș, ud ca o șampanie, aplicând presiune pe zona afectată, iar cu cealaltă mână căutând în trusa de medicamente creionul hemostatic. Ăla nefolosit niciodată în peste 15 ani de când nu mă mai rad. Și apoi, într-o poziție total nefirească, pe vârfuri și aplecat în față, cum mă doftoriceam și mă usturam eu de unul singur în baie. Om la 45 de primăveri, tată de băieți și soț de soție. Bine că n-a fost nevoie de garou, că nu vreau să mă gândesc cum l-aș fi putut aplica…

Mno, aici povestea se sfârșește și bloggerul se plătește. În aplauze și râsete. Sper că v-a făcut plăcere, nu-i prost cine dă, nici cine cere.