Acest articol nu este despre vreo fantezie cu menajere latino cu fundul disproporționat de bombat, gen J. Lo.  

Nu. Din păcate, este despre femeia de serviciu în colanți 6XL, bentiță de jogging peste părul creț, vopsit cu două luni în urmă, și halat ce pocnește pe la cusături, în timp ce genunchii îi pocnesc cu fiecare treaptă blestemată din toate cele 3, pe care le urcă fără probleme și un sugar, cu spatele. 

Să explic. Am vrut să scriu postarea încă de luna trecută. Întâmplarea s-a petrecut la un hotel din Bulgaria și tocmai ieșisem din duș în costumul lui Adam, pentru că îmi uitasem prosopul în cameră. Am glisat ușa de sticlă și am ieșit cu îndrăzneala la vedere, langa-danga, cu apa încă curgând pe mine precum cascada Bigăr (is always better, mai ales după duș). 

Și atunci a intrat pe ușă camerista: quintal de sudoare, colanți bleu și tricou de leu-de-mare. Mi-a murit instant încrederea și am făcut cale întoarsă spre baie, crezând că doamna va ieși rapid din cameră, cu o ploaie de scuze. Da’ de unde: a început să facă lebede din prosoape, a deschis larg ușa la balcon, în timp ce eu așteptam să plece. 

Din fericire, nu și-a dus la îndeplinire planul violator de intimitate și a plecat să micșoreze încrederea altor turiști exhibiționiști fără voye(uri). 

Am apucat să dau titlul: „Slana Svetlana, menajera”, apoi articolul a rămas la stadiul de schiță. 

Azi, nu știu cum de am eu tot bafta asta, dar mi s-a întâmplat din nou. 

Tocmai ne cazasem, deși nu era nici ora 11:00 în Ischia Porto. Aici nu e ca pe litoralul anilor de tristă amintire, când ziua de cazare începea oficial abia la ora 18:00, chiar dacă era liberă camera alocată, cum puteai afla în schimbul unei sume deloc modice. 

Pun sticluța de 100 ml cu lichior de rucola amar, cumpărată ca suvenir, pe gresie, lângă pat, în ideea că dacă e să o sparg, să nu pătez ceva. Apuc să scot din bagaj slipii de baie, îmi dau jos blugii de pe mine și rucsacul cade de pe pat, fix peste sticla de lichior, care, cum altfel, se răstoarnă și se sparge cu un pocnet de petardă aruncată în coșul de gunoi. 

Am început să blestem ca Joe Pesci, când o încasa de la Kevin Homalăun, și să strâng repede lichidul de culoarea betadinei. M-am și tăiat prin prosopul subțire de Decathlon, pentru că altfel nu ar fi fost concediul reușit. Și cum mă tot aplecam și mă duceam la baie să storc prosopul, bâțâind din fund în chiloți și tricou, aud cum se descuie ușa și văd cum intră în cameră, fără să bată la ușă, geamăna cameristei din Bulgaria.

Cum naiba ajunsese la etajul 2, fără lift, fără să gâfâie, fix în camera pe care o terminase de curățat cu nici 30 de minute înainte, pentru că încă era ud pe jos când intrasem? Am doar două explicații: fie auzise ecoul bubuituri Și era deja pe etaj, fie a fost atrasă de mirosul de lichior, așa cum feromonii unui motan atrag femelele în călduri. A bălmăjit ceva într-un dialect napoletan, pentru că am recunoscut câteva cuvinte din melodia lui Nino D’Angelo (știți voi care, aia fără geacă și cravată) apoi a ieșit, în timp ce eu voiam să intru în pământ de rușine, dar încă nu văzusem Napoli, pentru a putea muri apoi. 

La ora la care scriu, aroma de lichior îmi mută nasul, dar, discret, pe sub ușa care nu se închide perfect, se strecoară mirosul atât de îmbietor și învietor de croissante proaspăt scoase din cuptor. Nu pot rezista, chemarea naturii mele de gurmand e prea puternică.