Toate firele îmi ies

Pe nas sau chiar de prin ureche

Bătrânețea-i boală veche… 

Dacă nu ați înțeles încă aluzia, ei bine, înseamnă că nu ați ajuns încă la vârsta necesară defrișării nărilor și a urechilor, sau poate ați câștigat la loteria genetică și păstrați pilozitatea la bancă, nu pe corp, ca prim-monosprânceana noastră. 

Eu, mamut lânos din naștere, nu sunt atât de norocos. Săptămânal, sunt nevoit să apelez la prietenul meu, Edward Mâini-de-foarfecă, pentru a ține din scurt gazonul englezesc la nivel silky smooth. Cu atâtea dealuri și crevase, credeți-mă că nu e deloc ușor să întrețin ditai terenul de golf. 

Cam asta a fost și slujba mea de azi-dimineață, pe o căldură demnă de Bacovia, în ciuda datei din calendar. Dacă nu aș orchestra operațiunea Tunsul monstrului, Mircea ar fi invidios pe sprâncenele mele. Nu Mircea Bravo, ci actorul Mircea Albulescu, căruia îi urez să își continue nestingherit călătoria sprâncenată începută acum 10 ani pe alte meleaguri.  

Pentru mine e deja o rutină, pentru că am făcut asta până recent, când am reușit performanța de a împlini jumătate din intervalul cuprins între 40 și 50 de ani. Și, pentru că nimeni nu se pune cu Zohan, când e vorba tunsul tufișului, nici măcar regretatul Chuck Norris, ai mei s-au gândit să îmi facă un cadou simbolic, mic și falic, pentru a ține sub control invazia de țepi de prin urechile și nasul ariciului. De parcă un țiuit permanent nu era destul, acum voi rezona și cu un zbârnâit. Bine că nu vibrează, că m-ar excita gâdila teribil. Un lucru nu înțeleg: de ce are lanternă? Pentru ce e becul, ca să nu mă rătăcesc și să îl bag în „nara” greșită?  

Poate îmi spuneți voi.