Atât am mâncat azi, toată ziua. Nestropite (decât de avioanele Oliviei Steer), culese de însăși Vrâncioaia și ai săi 7 fii. N-am avut inspirația să fac poză la cartonașul cu textul de marketing, dar unul dintre cei 7 răzeși care fusese pe la școală, nu doar la cireșe, scrisese că pomul e stră-stră-străcireșul celui plantat de Ștefan cel Mare după bătălia de la Podul Înalt.

Intrigat, l-am luat la întrebări pe vânzătorul tuciuriu, și așa am aflat de cireșul din Borzești, pe care aprodul Purice îl dăruise mamei lui Ștefan. Măi să fie, păpădie! Mii de petale de flori de cireș! Istoria românilor fusese făcută harcea-parcea, împreună cu literatura românească.

Atât m-a îmbrobodit, încât i-am zis în cele din urmă că îi cumpăr cireșe doar pentru că a avut ideea genială de a se promova prin istorie, chiar dacă e răstălmăcită grav. Și erau și mai ieftine cu 4 lei pe kilogram față de piață.

Când am trecut după vreo oră pe lângă taraba lui ilegală, improvizată în parcare, Gelu avea alt carton, pe care era scris: cireșe fff dulci din cireșul lui Ion Creangă. Am zâmbit, mi-a zâmbit înapoi, dar și cireșele erau în mare parte vândute. Strategia lui funcționase.

Măcar cireșele au fost dulci și gustoase. Cum sunt mai mereu fructele din grădina altuia.

Mie nu-mi place aglomerația, dar așa o forfotă am acum în burtă… Și, cum afară e cam înnorat, prevăd în curând o răpăială cireșară.