Cred că nici medicii nu mi-ar putea înțelege scrisul. De mic copil am avut o problemă cu caligrafia, țin minte că tovarășa educatoare consuma pe caietele mele toate ștampilele cu porcușori și alte animale rău-famate, ca pedeapsă pentru cât de urât trasam bastonașele. Apoi am mai crescut și, cât de cât, am reușit să scriu mai citeț, dar nu vă închipuiți că scrisul meu s-a îmbunătățit prea mult. Nu. Am continuat să scriu puchinos, înghesuit, strâmb. Mâna mea dreaptă scria parcă ghidată de cea stângă, în timp ce era conectată la un EKG, atât de urât scriam.

Acesta este și motivul pentru care la toate examenele scrise care nu presupuneau exerciții de tip multiple choice sau încercuirea răspunsurilor am luat note ceva mai mici decât alți colegi, care scriau lăbărțat, frumos, pictau cu litere pe hârtie, dar, ca număr total de cuvinte, aveau mai puțin decât era enunțat în cerință. Eu concentram informația în nici jumătate de pagină, scriam înghesuit, strâmb. În caietele cu linii, pentru că pe coli A4 goale era dezastru. Când așterneam răspunsuri sau eseuri pe foaie, produceam alunecare de teren și textul o lua ba la vale către groapa Marianelor, ba se forma ca munții Carpați, prin încrețire.

Salvarea mea a venit târziu, când a început să fie utilizată, în sfârșit, tehnica de calcul modernă, dar a fost a little bit too late, eu deja eram pe punctul de a absolvi facultatea. Lucrarea de diplomă mi-am redactat-o singur pe un Pentim II și am tipărit-o pe o imprimantă Canon care îmi dădea cu jet pe afară la fiecare refill, dar am biruit. Am și acum arhiva .rar stocată pe undeva, dar nici naiba nu s-a mai uitat la acele fișiere .doc, de când am renunțat la dischetele alea de 1,44 memorie de stocare.

După absolvire, însă, momentele în care am fost nevoit să mai scriu mai mult de o propoziție le pot număra pe degetele de la o mână strânsă pumn și mușcată în stilul Moroșanu (Te distrug! 🙂 Dacă nu știți, google it). Toate cererile sau alte texte de scurtă amploare le-am redactat pe calculator. Vă dați seama că asta se traduce prin faptul că acum mă chinui să scriu până și adresa de domiciliu ca o maimuță căreia îi pui în mână pentru prima dată un creion. Efectiv literele nu vor să mai capete conturul pe care îl am în minte. O perioadă, a trebuit să reînnoiesc abonamentele de RATBv pentru copii, lunar. Logic că scriam totul în PDF-uri și le încărcam online. Cerere de adăugare sau scoatere de la taxele comune pe vreo lună de vară? Scriam în Word și tipăream, puneam la final o semnătură vai mama ei și gata.

Acuma, c-o fi bine, c-o fi rău, nu știu să vă zic, dar dacă 25 de ani au zburat din pix, probabil că mai scap încă vreo 25, când va trebui să completez dosarul de pensie. Trag speranța că, până atunci, casa de pensii va fi digitalizată complet, nu ca acum câțiva ani când, mi-am creat cont online, dar a trebuit să merg cu cererea de deschidere de cont la sediul fizic, pentru a fi înregistrată. De altfel, poate ar fi cazul să mai intru pe acolo, să mai șterg praful de pe actele de vechime în format PDF…

La voi cum stă treaba, mai scrieți chestii de mână, work-related sau cu alte ocazii? Vi se împotmolește pixul între degete sau sunteți expert în caligrafie? Chiar aș vrea să vă aud cam care mai e situația prin alte ogrăzi…

Pe de altă parte, cine tastează la calculator fără să se uite în tastatură, ca un grefier roboțel într-o sală de judecată? Nu că mi-ar ajuta la prea multe, acum, când AI-ul mi-a furat până și scrisul.