Profitând de vremea neobișnuit de caldă, monșer, în ultimele zile am tot ieșit cu bicicleta și mi-am propus să nu mă mai enervez la fiecare dizălar puturos care accelerează parcă dinadins pe lângă mine.

Un clipit nervos de pleoapă tot am simțit prin ochelari, când și când, dar nu mi s-a ridicat pulsul și am preferat să fredonez în continuare orice refren îmi înota la suprafața meningelui.

Și ajung, în căutare de adăpare, și la cișmeaua din fața unei biserici unitariene. Iarbă verde, asfalt rașchetat prin zonă, miros de smoală și șantier. Se vedea că domnul lucrează pe căi misterioase, dar nu în două schimburi.

Beau apă bine asezonată cu clor, dar măcar era răcișoară, mă spăl și pe cap pe ceafă și dau și pe la tâmple, când deodată se apropie de mine un nene simplu, după vorbă, după port. Să vezi că mă ceartă că mă spăl la cișmeaua domnului său și, ca să fiu amabil, îmi mut bicicleta într-o parte și îl întreb nesincer:

– Aveți loc?

– Avem, avem, că doar oameni suntem.

Zic să continui atmosfera, pentru că nu mă uscasem pe cap și continui:

– Lucru rar, să știți, în zilele noastre. Mă refer să fii om.

– Nu ca la arabii ăia, domnule, acolo, dacă te uiți urât la cineva, are dreptul să te omoare cu pietre. Niște primitivi, încă trăiesc în Evul Mediu. Apoi a intrat în biserica domnului său ales, pe o ușă laterală dotată cu tehnologie de securitate ultramodernă, pentru că la deschidere s-a auzit o voce pițigăiată, perfect electronică: Hello!

Într-adevăr, arabii ăia sunt niște primitivi, nu ca creștinii noștri, care se spovedesc online. Scuzați cacofoniile, sunt tolerate, că doar oameni suntem.