Mă număr printre norocoșii care, uneori, au șansa de a revizita destinații relativ exotice. Nu mă refer la Thassos, pentru că acolo singurul lucru exotic ar putea fi cojile de semințe pestrițe de pe unele plaje. Conurile de pin umane plutind în apă pe plaja Koukounaries din Skiathos nu se pun. Pe tine, dacă te dai cu cremă de protecție solară înainte să intri în apă.

Nu, în postarea de azi vă vorbesc despre micuțul, dar aglomeratul arhipelag maltez cu ai săi cavaleri curajoși ca mâncarea lor tradițională, iepurele. Presupun că îi prindeau în cursa de Valetta de nouă dimineața, înainte de turnir, că la ce armură grea aveau pe ei, se mișcau mai încet ca o țestoasă pe energizante. 

După un zbor destul de banal, exceptând faptul că pilotul a făcut un șușu scurt și nu s-a spălat pe mâini, apoi l-a ciupit de fund, șăgalnic, pe însoțitorul de zbor, iată-mă din nou în atmosferă de vacanță. Prima destinație: la plaja unde cu ani în urmă am sărutat pentru prima dată balustrada de care se ține lumea ca să intre în apă de pe stâncile tăioase și alunecoase, San Pawl. Baharul de Schweppes e mai ieftin acolo, la terasa de lângă piscinele săpate în piatră.

Mergând zilnic pe partea stângă 25-30k de pași cu mașina închiriată cu volan pe dreapta, am observat rapid că populația Maltei se cam împuținase. I-a ajuns și pe ei tehnologia din urmă, localnicii fiind înlocuiți cu noile versiuni din peninsula indiană. Prin zona de hoteluri și restaurante era un furnicar, ceva de speriat ursul.

După o scurtă imersie șocant de revigorantă, eu, care prefer cazările mai liniștite, amplasate la mama dracului, a trebuit să aștept să se usuce costumul de baie ud, care mă cam freca între mușchii adipoși fesieri, ca să nu ud banca pe care mă tolănisem la umbră.  

Pentru cei care n-au fost în Malta, trebuie să explic puțin situația deșeurilor. În afară de coșuri de gunoi, dar nici alea prea dese, în Malta nu există pubele, containere sau alte sisteme de aruncat deșeurile. Există pungi de plastic biodegradante, dacă mă întrebați pe mine, pentru fiecare zi din săptămână, pe care le lasă fiecare cam pe unde apucă, în grămezi. De la căcuța de patrupezi la resturi alimentare care, în căldură, numai a coji de portocale nu miros.

Banca pe care îmi făceam siesta era pe faleză, situată cam la jumătatea distanței dintre două coșuri de gunoi destinate turiștilor. Și cum turiștii nu prea reciclează wherever they may go, ca la noi, și acolo sunt afaceriști locali în goana după aur: PET-uri și DOZ-e.

Și cum stăteam eu acolo activ, cu ochii în toate părțile, văd în depărtare 1 băiat care lua la rând toate coșurile de gunoi, în căutarea materialelor prețioase. Se cam grăbea, m-am gândit că are o urgență fiziologică, dar nu. Din sens opus văzuse venind, tot în căutare de recipiente din plastic și aluminiu, un alt tinerel cu un sac uriaș. Avea un PET și în glugă, din lipsă de spațiu. Au ajuns aproximativ ambii în dreptul meu, și, văzând că îi studiez, primul îmi zice grăbit, cu cel mai neaoș accent maltez de Bangladesh: It’s a competition, sir! It’s a race!

M-am induioșat instant și i-am vârât în sac sticla de apă pe care aș fi aruncat-o oricum apoi la coș. Nici nu au apucat indivizii să dispară din peisaj, că o aud pe nevastă-mea: știi că aia era sticlă de pe avion, nu o poate recicla aici…