Am stat ceva până să dau drumul la această creație. Tot pe creatorul meu de conținut 1.0. Nu mă gândesc cu groază că voi fi mâncat. Fără murături. Nu mi-e frică de bau-bau, am trecut de mult peste acea etapă când, ajungând cu liftul la etajul meu, știind că (iar) nu e lumină pe scară, dădeam cu pumnul în gol în stânga și abia apoi ieșeam din lift. Da, loveam până în perete, în caz că dușmanul era subțire. Probabil fobia mi se trăgea de la faptul că, neavând pe atunci interfoane, mai intrau în scară aurolaci sau oameni ai străzii care strângeau de pe la uși preșuri, urcau la ultimele etaje și se culcau pe ele, mai ales iarna, de te împiedicai de ei. 

Nici de eșec nu mi-e frică, am luat-o de câteva ori înapoi de la square one, o dată chiar am văzut moartea prin ochii farurilor unui tramvai numit derapaj. Nici de durere nu mai am teamă, au, tati vă e martor. 

De ce m-am apucat de scris, nu m-ar întreba una/unul? Mă chinuia prea mult vocea și talentul? Din pasiune? Din pasiune am apărut. Pasiunea părinților. M-am născut ca tot românul, dintr-o combinație, mama și tata s-au jucat de-a mama și de-a tata și, fiind foarte grijulii, obișnuiau să spele pe ambele părți unicul prezervativ rudimentar obținut prin relații, pentru relații, refolosit la nesfârșit, până am apărut eu, copilul nedorit, dar cică foarte iubit. Nu ca soră-mea, Beta. Eprubeta.

Natura mi-a dat 2 mâini și 2 picioare. Apoi, viața mi-a tot dat înapoi alea 2 picioare, în fund. La școală, la coadă la alimentara, la căderea ursului din pod sau din lună, în seara aia când am scos prima mea bursă de student amărât de la bancomat și am simțit o lanternă ascuțită în spate. Best spent money ever, puteau să-mi zică: singurică, singurică, ia să-ți facem găurică.  

Dar mâinile, mâinile mi-au mers ca mașina de scris automată de la PNȚCD, și chiar dacă capul m-a băgat uneori în belele, tot el m-a scos din ele. Și-atunci de ce să las pe „mâini” ce pot scrie azi?

Mi-a plăcut mereu să mă joc cu cuvintele și să le întorc pe toate părțile, enervant de mult uneori. De-aia sunt și înconjurat pe o parte numai de prieteni adevărați, care apreciază la mine când le fac cinste cu prezența, ei apoi fac pinguinul și eu fac pe prostul când vine nota.

Ideea (pe) care vreau să o subliniez, în stilul meu (Verdana) este că m-am săturat. De data asta, chiar m-am săturat: am mâncat șasă chifle frumoase,

apoi m-am odihnit la chifla a șaptea. Și am stat. Și m-am gândit. Trebuie să știți că statul la masă e printre activitățile mele preferate, dar, dacă n-am timp de asta, în timpul meu liber, stau și mănânc în pat. Cum e cazul acum. Dacă nu sunt singur în pat, e și mai bine, îmbin plăcutul cu utilul. Adică cu o mână smotocesc pisica, cu cealaltă vă scriu pe curând.